Intrebări tâmpite şi răspunsurile la fel :))

1) Vii acasă de la şcoală, te asezi în pat şi unul dintre părinţi te întreabă: "Cum merge şcoala ?!", "Ce ai făcut la şcoală ?!". În primul rând, nu are cum să meargă pentru ca nu are picioare, iar in al doilea rând ce ai putea să faci? Să stai la oră sau să chiuleşti, nu e normal ? :-??. Stai ce stai şi auzi "Ce notă ai luat astazi?" şi răspunzi: "A .. am luat un 7 la matematică". "De ce ai luat 7?" OARE ? că n-am luat 8,9 sau 10 !
2) Mănânci şi tu ca tot omu şi te întreabă cineva: "Ce faci?". În opinia ta, că poate pe mine mă depăşeşte, ce crezi că fac ?
3) "De ce fumezi?", raspuns: "de filtru". A, OK! şi eu care credeam că filtru e bun la altceva, nu ca ar fi util pentru ţigări.
4) "De ce faci ..? ", raspuns: "Că pot" sau "Că vreau" sau "Că fac" . vai! Dacă faci ceva e clar că în timp ce poţi şi vrei. Sau merge şi cu fac, dar nu pot ?! Şi tu faci ceva, că faci, nu ca ai avea vreun motiv anume, a?

Şi eu deseori folosesc cele mai idioate intrebări cu "De ce?", chiar dacă mereu primesc răspunsuri, ulterior îmi dau seama şi mă bufneşte râsu.

Mda ..

Stand cu ceaiul intr-o mana si cu cartea in cealalta, mi-au venit in minte fel de fel de imagini, de citate, care mi-ai provocat o stare de neliniste. Mi-au trecut prin fata ochilor momentele de frica. Frica de mine, de cunoaste a inauntrului meu si de dezamagirea pe care mi-o pot provoca. Am realizat ca sunt cerul propriului meu univers, fara astri, fara curcubeu, ca eman suficienta caldura incat sa cuprind toate serile, toate noptile, tot iadul uman de nepatruns, ca sunt asa cum nu vroiam si ca daca as fi altfel, as avea o stare diferita, de la rau in jos.
Nu imi mai pot stapani sufletul, pornirile, ura fata de o existenta prestabilita, cronometrata fata de o ordine, care impune sufletului labirintul regasirii, o rotire zadarnica, in care toate incep, la fel cum se termina: pe neasteptate.
Am mai realizat ca sunt undeva intre bine si rau, intre a fi pur si simplu sau a fi cu un rost, ca mi-e bine asa cum sunt si ca, probabil, daca as cunoaste toate lucrurile astea nu mi-ar mai placea, deoarece as vrea sa ma intorc din nou aici, cu aceleasi persoane, cu aceleasi probleme.
:*

8 .. C .. :o3

Siii .. DA ! incepe liceu. Ce ciudat si, totodata, ce porcarie ! :))
La inceput vroiam asa de mult sa ajung aici, iar acum, cand mai este doar o saptamana, mai vreau niste vacanta :o3.
Colegii pe care nu i-am suportat 8 ani, defapt 7, o sa imi duca lipsa. Si eu, sincer, la randul meu, o sa le duc lipsa lor, chiar daca cu multi n-am avut tangente, pentru ca nu vorbeau cu mine, deoarece eram fata ciudata (VACILOR !).
Colegul meu de banca, Florin, care practic era doar la orele de dirigentie, o sa imi lipseasca cel mai mult in ora de matematica :o3 :
Eu : Doooamna profesoara, nu ma lasa-n pace !
Profa` : Cine, Catalina ?
E : Prostu asta de langa
Florin : Ce ? Tot eu nu te las in pace, a ?
P : Florin, taci !
F : Pai, ce ? Nu fac nimic si Florin in sus, Florin in jos. M-am saturat !!
E : hahaha :))
P : Ia, gata, liniste.
E : Si nu-i faceti NIMIC? :O
F : Ciorapuuuliii
Precum si micutul Stroe (mi-a placut mereu cum arataa, dar niciodata nu am fost impreuna, pentru ca ma ura de cand i-am pus piper si boia in sticla de Cola ;;) )!
Si Alexaaandru ! Piticania de un metru jumate, care imi spunea ca ma iubeste si imi dadea jumatate din marul lui !
Si Cosmin. Grasutu meu, colegu de banca din clasa a7-a (si chiar am stat cu el in banca), vecinul de vis-a-vis. « NESIMTITO » era singura calitate pe care mi-o adresa in drum spre scoala sau in orele de desen.
Asta cu baietii >:).
Cu fetele, toate niste dragute, mai mult sau mai putin. Chiar daca cu Paula, de exemplu, n-am schimbat doua cuvinte sau cu Irina, pe care mereu o facea ‘proasta’ ca ma enerva sau pe Diana pe care am terorizat-o cu URSU 3 ani si cand ma vede acum fuge ca ii e frica de acest nume. Corina, scumpa de ea, fata alba, cu parul lung si saten, este una din persoanele dragi mie :D. Ioana, pe care, cu ajutorul lu` Florin, am innebunit-o cu Banana si in doua saptamani eram Conopida :-L.

Prietenie !

De-a lungul timpului ne-am facut prieteni si am invatat sa ii acceptam asa cum sunt (chiar daca ne era mai greu decat ne-am imaginat vreodata). Totodata am invatat sa admitem unele greseli si sa fim de acord ca altcineva are o parere diferita fata de noi.
Nu sunt mare (inca ;;) ), dar nici nu mai sunt copilul ala de cinci ani. Am avut prieteni multi, prietenii care la momentul de fata credeam ca o sa dureze secole, dar m-am inselat.
Intr-o zi am deschis ochii. Si ce am vazut ? Ca am o prietena. Una singura. Din zecile persoane care m-au ajutat pe o perioada de timp.
Ea se numeste Alexandra. Nu semanam deloc. Eu sunt mai inalta ca ea, mai mica ca ea, am parul mai scurt decat ea, am ochii albastrii (ea caprui), am buzele mai subtiri ca ea, am bretonul mai scurt ca ea si tot asa. Cu toate astea, am putut sa inteleg ca adevarul spus de ea niciodata nu doare, din contra .. e mai dulce ca orice alta minciuna.
Au existat certuri, normal. Ne certam in fiecare zi, dar ne impacam imediat.
Acum o sa inteleaga si altii (sper) de ce fac nota discordanta intre ea si altii. Ma suporta mereu, in fiecare impostaza: cand plang, cand dorm, cand rad, cand vorbesc mult si neinteles, cand sunt vesela, cand sunt suparata. Mereu, mereu a stiut sa ma faca sa simt ca minicimea mea este un colt imenes!
In acelasi timp, e singura persoana de care nu mi-a fost rusine (ptr ca uneori mai trecem si prin situati penibile).
TE IUBESC ! :*